A doua saptamana de gradi

Gata. Hannah s-a adaptat deja noului. Trezirea in fiecare dimineata la 7 si un sfert (desi inca mai are de luptat cu puterea somnului), 5 ore petrecute la gradi, apoi acasa, un pic de joaca, apoi somnul de amiaza care este in jur de 1-2 (inainte era pe la 3-4), joaca din nou, iar seara deja pica inainte de 9 (ea care se culca cel mai devreme pe la 11). E incantata de mersul de gradi, insa trebuie sa o asigur in feicare zi de nenumarate ori ca nu va sta mult, ca dupa ce manaca si se spala pe maini la amiaza sa vin dupa ea. Ii este teama ca o vom lasa sa doarma acolo. Dimineata se duce cu drag, dar pe drum spre gradi imi spune cum va decurge ziua ei la gradinita, in mare, zi care va culmina cu venirea mea dupa ea. Vineri am ajuns la gradinita la 1 fix (teoretic de la 1 se poate merge dupa copii) si cand am ajuns la etajul unde este grupa Hannei am auzit un planset din toata fiinta care venea din sala Hannei si ma gandeam ca e plansul Hannei, dar ea nu avea niciun motiv sa planga asa. Sigur ca era ea. Plangea de teama ca nu ma duc dupa ea. Pe drum spre casa, cu ochii rosii de atata plans, dar vesela deja, mi-a spus ca numai a glumit cand a crezut ca nu merg dupa ea si cand a plans. “Dupa razboi se arata multi viteji”, nu? asa spune un proverb romanesc.

Dupa prima saptamana s-a imprietenit cu doi copii-Alex si Sara. In fiecare zi o intrebam daca s-a mai imprietenit cu cineva si imi spunea da. Cu cine, o intrebam? Si invariabil imi spunea de Alex,” un baietel mai mic care tot plange dupa mamica lui si care are asa un sortulet ca sa nu se murdareasa cu mancare si are o bluzita asa, cu dungi pe maneci”. L-am vazut si eu pe Alex care este intr-adevar mai micut (in grupa Hannei sunt 15 copii de cresa, sub 3 ani care nu au mai avut loc la cresa, deci va dati seama ce munca va fi pe educatoare), iar Hannah se comporta cu el ca si cu un frate mai mic. Aseara am aflat indirect, dupa o “discutie” de-a Hannei cu niste prieteni de-ai nostri ca mai are totusi si o prietena la gradi pe care o cheama Sara.

In fiecare zi o intrebam ce au facut la gradi si imi spunea invariabil ca au mancat, s-au jucat si au facut p**i. Am asa o frustrare pentru ca vreme de trei ani si jumatate am avut clipa de clipa langa mine si am vazut tot ce facea si spunea, iar acum nu stiu ce face si cum este ea acolo printre copii si cu un alt fel de autoritate asupra ei . Sunt curioasa daca este la fel de dezinvolta si sociabila ca si pana acum. Dar incet, incet voi deduce din jocul ei si din evolutia ei ce face si cum este la gradi. Sambata seara am auzit-o cantand ”un elefenat, se legana…” si nu imi aminteam sa o fi invatat cantecul acesta. Si ma amuzam de felul cum il “reinventa”. Am dedus ca in afara de joaca, au mai si cantat, dar in primele zile probabil ca doamna educatoare i-a invatat cantecele pe care ea deja le stia demult si nu reprezentau nimic nou in viata ei care sa merite sa fie impartasit. Acuma eu stiu ca trebuie sa ma obisnuiesc cu desprinderea ei, cu “indepentizarea” ei. Ea isi va construi incet, incet un univers numai al ei. Daca pana acum universul ei era universul meu, de acum va fi altfel si cu toate ca doare, va trebui sa ma obisnuiesc. In fond, toata viata noastra este o scoala a desprinderilor si a despartirilor unii de altii. Intai gradinita ne desprinde, apoi scoala, apoi casatoria si undeva, candva moartea.

Dupa prima zi o prefera pe educatoarea tanara. Era normal, ea fiind obisnuita sa interactioneze cu tinere. Dar zilele trecute mi-a spus ca ii place si de educatoarea mai in varsta. Si cred ca o place pentru ca ii invata tot felul de lucruri. Dar o iubeste pe Maria care este ingrijitoarea. O iubeste probabil si pentru ca ii tot spune printesa, iar Hannah mea este in faza cu printesele. Speram sa sara peste aceasta faza, dar cred ca este inevitabil asa ceva in devenirea unei fetite. Ce presupune aceasta faza? Nu vrea sa poarte parul prins in coada pentru ca printesele nu poarta coada; nu vrea pantaloni pentru ca printesele nu poarta pantaloni; ii plac cordelutele probabil pentru ca le asemuieste cu coronitele de printese. Cand se incapataneaza cu unele ”capiciii” de “printesa” ii explic ca ea nu este o printesa ca acelea din povesti pentru ca tati nu este  rege ca ea sa poata fi o printesa adevarata. Este ca o printesa, trebuie sa se comporte ca o printesa.

In incheiere ma gandesc cu nadejde ca imi va da Domnul D`zeu intelepciune sa o cresc pe Hannah intr-un alt fel de spirit “aristocratic”; Domnul, Regele Universului este Tatal nostru, iar noi fiind fiii Lui, suntem printi si printese; acest lucru reclama din partea noastra un alt fel de atitudine, de comportament, de viziune asupra relatiilor, lucrurilor, asupra vietii.

Cosmar de toamna sau prima zi de gradinita

Pe scurt. Am asteptat cu mari emotii prima zi de gradinita, emotii din acelea in care se impletesc temerile si bucuriile si durerea primei desprinderi. Ai puiul langa tine si sufletul tau vreme de trei ani si nu ti-e prea usor sa il lasi printre si cu niste straini, dar socializarea si invatarea sunt  caramizi  foarte importante in devenirea unui copil.

Toata vara am pregatit-o psihic pe Hannah pentru ceea ce inseamna gradinita si era foarte nerabdatoare sa mearga si ea la gradinita; mai mult pentru ca gradinita este o conditie pentru a putea merge la scoala; pe ea o intereseaza mai mult scoala.  Si iata-ne luni dimineata (extrem de obositi si nedormiti dupa o calatorie lunga spre casa) grabiti sa fim gata la timp si sa ajungem la 8 la gradinita pentru emotionanta prima zi. Intai am imbracat-o pe Hannah dragut, mai elegant, ca doar in prima zi totul e mai festiv. Dar in ultimul moment la insistentele lui Dani am schimbat-o intr-o tinuta sport. Am ajuns ultimii evident ca doar asa patesc toti cei care stau “peste drum” de gradinita. Cand am gasit sala de clasa a grupei Hannei am crezut ca visez ceea ce vad acolo mai ales ca eram proaspat intorsi dintr-o tara “oleaca”  mai civilizata decat tarisoara noastra si s-a intamplat sa ni se povesteasca ce inseamna primele zile de gradinita acolo care evident ca nu au absolut nimic in comun cu “inceputul” nostru. Acolo, pe acel coridor cu dulapioare si masute era o agitatie de nedescris si copii care urlau dupa parinti, ingrijitoare extrem de stresate si educatoare care nu stiau cum sa linisteasca parintii ca e normal sa fie asa in primele doua satpamani. Copiii erau smulsi de langa parinti si bagati in sala de clasa unde erau tinuti cu forta. Hannah noastra s-a uitat nedumerita la ce se intampla si a inceput si ea sa planga. Cine stie ce o fi fost in mintea ei. “Asta inseamna gradinita?” Plangea, dar nu stia de ce plange. Nu a spus ca vrea acasa sau ca sa ramanem cu ea. Spunea doar ca nu se poate opri si parca ii era teama sa intre in acea sala unde urlau copii. Apoi a luat-o educatoarea “cea tanara” pe care deja o prefera celei “mai in varsta”, a dus-o in sala si apoi a revenit spunandu-ne ca Hannah a baut apa si s-a linistit.

Deci, nici o festivitate, nici o introducere. Am aflat de pe un tabel cum le cheama pe educatoare si ni s-a spus totusi ca peste cateva zile va fi o sedinta cu parintii.  Apoi ne-am intors acasa cu inima stransa si am asteptat cu nerabdare ora 1 ca sa mergem dupa Hannah. Cand ne-a vazut i s-a luminat fata si a venit bucuroasa la noi.

Azi “a chiulit” pentru ca mama ei nu a auzit alarma de trezire. Aseara ne-a spus cu un nod in gat ca nu mai vrea la gradinita, dar cred ca dimineata nu va mai protesta.